Povestea Toporasului
Intr-o pădurice de la marginea unui oraş industrial se află o poieniţă. Soarele răsare deasupra poieniţei, aerul e aburit, pretutindeni sclipesc picături de rouă.În afară de iarbă, ce mai creşte în poieniţă?O păpădie.O părăluţă.Şi ce se vede acolo, mai departe, cu tulpina înaltă, cu multe floricele galbene? O ciuboţica-cucului.Ah, iată, aici la margine zace un ram uscat, care face şi el parte din povestirea noastră.De jur împrejur se înalţă copaci: frasini, mesteceni şi stejari. Mai e şi o tufă de soc.Oraşul s-a trezit de mult din somn. O pală de vânt suflă peste poieniţă: iarba se unduieşte şi şopteşte.
Ce şopteşte iarba?,, Hei, cum poţi să nu vezi floarea aceea mică de sub tufa de soc?N-a înflorit încă, dar uite ce frumoasă e de pe acuma! Ce delicată e!Cum s-o fi chemând gingaşa floare? ”Iarba n-o cunoaşte.Cine o cunoaşte?„ O păpădie! ” strigă păpădia., Of, încrezuto! zuruie supărată ciuboţica-cucului, şi o râma poate să vadă că nu e o păpădie. Cred că e o părăluţă, după cât de sfioasă stă acolo. ”Dar de sub frunzuliţele verzi ale bobocului sclipesc petale viorii.,, Ai mai văzut vreodătă o părăluţă cu petale viorii? ” întrebă iarba.Nu, nimeni n-a văzut.Dar tu?,, Poate că e un trandafir, scârţâi ramul uscat şi se ridică puţin ca să vadă mai bine. Se spune că trandafii sunt foarte frumoşi. Apoi întreabă: Are ghimpi? ” Vederea i-a slăbit puţin., Ce vă tot certaţi acolo, spune stejarul cu glas răguşit. E un toporaş. ”,, Un toporaş? Vai! Şopteşte părăluţa. Îmi plac toporaşii. Nu cunosc o floare mai minunată decât toporaşul. Ce drag mi-ar fi să stau de vorbă cu el ! ” Auzind aceste cuvinte, toporaşul se face violet de emoţie. ,, Iată şi dovada! ” strigă iarba.Iarba şi florile îşi îndreaptă privirile pline de prietenie spre toporaş: cât de gingaşă şi de frumoasă poate fi această floare!Dar cine vine în zbor deasupra poieniţei?O buburuză.Se lasă jos pe un fir de iarbă. Mai întinde o dată aripile, apoi şi le împreunează pe spate.,, Bună dimineaţa, fir de iarbă ”,zice buburuza, gâfâind după zborul grăbit.,, Bună dimineaţa, gărgăriţo. Ţi-ai mâncat puriceii la micul dejun? ”,, Da, îţi mulţumesc. ”Şi vorbesc despre soare şi ploaie.,, Te rog, dragă gărgăriţo, zice apoi firul de iarbă, fii atât de bună şi du toporaşului de acolo, de sub tufa de soc, câteva picături de rouă de la mine; e atât de gingaş şi aş dori să înflorească cât mai curând. ”Aveţi un toporaş aici? Întreabă gărgăriţa. Un toporaş mic? Fac orice pentru toporaşi. ”Îşi mai trage puţin sufletul. Apoi apucă o picătură de rouă şi ţinând-o strâns cu picioruşele zboară spre toporaş; se duce, se întoarce, şi tot aşa…Dar acum, cine soseşte în zbor peste luminiş?Un fluture.Se leagănă deasupra poieniţei şi se aşează pe ciuboţica cucului.,, Bună dimineaţa, ciuboţică. ”,, Bună dimineaţa , fluture. Ţi-ai băut nectarul de dimineaţă? ”Fluturele nu băuse încă.Se apleacă şi bea pe săturate. Şi cei doi vorbesc despre soare şi ploaie.Într-un târziu ciuboţica-cucului spune: ,, Te rog, fluture,du-i şi de la mine toporaşului acela de sub tufa de soc puţină rouă, ca să aibă destul de băut şi să înflorească repede.”, Un toporaş? Dar bineînţeles că-i duc. ” Cum ar putea să refuze o asemenea rugăminte? Şi fără multă vorbă se apucă de treabă. Mai apoi vine o muscă şi se aşează pe floarea de păpădie; şi un greiere care sare pe părăluţă şi un cărăbuş ce se agaţă sub o frunză de-a stejarului.De la toţi toporaşul capătă rouă, pentru că este atât de gingaş şi pentru că trebuie să înflorească şi el cât mai repede.Acum toporaşul are apă din belşug. Îşi scoate rădăcinile la iveală, le îndreaptă spre apa primită şi soarbe şi soarbe…Deodată înfloreşte.,, Vă mulţumesc vouă, flori şi gâze ”, spune toporaşul înclinându-se sfios în faţa lor. Cât de frumos poate să fie! ” exclamă toţi.Da, e frumos. Şi de aceea toţi în poieniţă sunt mândrii de micul lor toporaş.Dar iată că dintre copaci soseşte, zumzăind, un bondar.Rătăceşte întâi în cerc peste poieniţă, apoi aterizează pe floarea de păpădie, mai-mai să-i rupă tulpina.,, Hei, mai cu grijă, ursule! Strigă păpădia, speriată dar grijulie să-şi ascundă teama. Şi adaugă repede, cu lăudăroşenie: Ia, măi prostule, soarbe cât vrei, caţără-te pe mine; dar să laşi în pace toporaşul nostru de acolo de sub tufa de soc. ”,, Creşte aici un toporaş? Se miră bondarul. Toporaş ai spus? Îmi place să mă aşez pe toporaşi. ”,, Nu! Nu! Strigă într-un glas păpădia, părăluţa şi iarba.Necioplitul ăsta! Ce bine ar fi dacă ar putea să fugă toţi la toporaş, să-l ocrotească.Bondarul se apropie de toporaş. Zboară deasupra lui şi de jur împrejur. Apoi mormăie dezamăgit: ,, Dar nu are nici un miros ”, şi ţâşneşte mai departe.Îm primul moment florile şi animalele răsuflă uşurate. Mai cu seamă toporaşul.Apoi fluturele exclamă: ,, Ce-a mormăit acolo pocitania aia?Toporaşul nostru n-are miros? Ce calomnie! ”Zboară până-ntr-acolo şi miroase. Dar, cu toate că de obicei poate să detecteze aroma florilor la o distanţă de sute de metri, de data aceasta nu simte nici cel mai slab miros.Neîncrezător, mai încearcă şi cărăbuşul. La fel şi greierele.Nu, toporaşul nu are miros. Păpădia exclamă: ,, Cine ştie pe unde aţi umblat azi noapte; precis că aţi răcit. ”,, Tu să taci, netoato, se supără ciuboţica cucului. Din cauza ta era cât pe-aci ca toporaşul să fie frânt. ”Şi e adevărat.Dar melcul întrerupe cearta. .. Eu nu sunt răcit, am stat toată noaptea în casă. Mă duc să verific. ”Durează o veşnicie până ajunge la toporaş. Dar şi el confirmă – toporaşul nu are miros.În aceste clipe toporaşul ar dori mai mult ca orice să poată dispărea în pământ.,, Nu miroase! Nu miroase! Cum e cu putinţă? ” se miră florile şi animalele. Sunt puţin supărate pe toporaş. S-au îngrijit atât de mult de micuţa floare şi uite, ea n-re miros.Atunci musca vine cu o idee:,, Ce-ar fi dacă am aduna aroma tuturor florilor din pădure şi din toate grădinile şi serele oraşului şi am deşerta-o asupra toporaşului? ”,, Hm ”, replică greierele, fără tragere de inimă.Dar tufa de soc de deasupra toporaşului, care până acum se preocupase doar de florile sale albe, strigă brusc: ,, Dar asta-i o idee minunată. ”Izbucnirea e atât de entuziastă încât animalele şi florile ii cântă în strună.Acum putem să dovedim cât de buni suntem cu adevărat, gândesc toţi. Îndatăgărgăriţa,greierele,fluturele,cărăbuşul,muscaşichairmelculseaştern la drum.De pretutindeni ei culeg arome: de lăcrămioare, de zambile de pădure, de mărgăritărel, de flămânzică, de lalele, de clopoţei, de piciorul cocoşului, de garoafe şi chiar de trandafir din seră.Se întorc şi fâlfâie din aripi, scuturându-şi-le deasupra toporaşului.Apoi îl miros, îl adulmecă atent…,, Da , micuţul nostru toporaş, exclamă ei, dintre toate florile din pădure şi din oraş tu miroşi acum cel mai frumos. ”Toţi sunt nespus de mândri.Toporaşul se bucură şi el puţin, dar parfumul nu-i aparţine. Tot îi mai vine să se ascundă în pământ. Da, toporaşul are parfum. Miroase atât de frumos cum numai un toporaş poate să miroasă. Căci de ruşine şi-a împlântat rădăcinile tot mai adânc în pământul tare şi a găsit acolo hrana care-l face să aibă parfum.
Se conving şi cărăbuşul şi buburuza şi greierele, care se îndoia cel mai tare.
Toporaşul are parfum.
Ce fericire l-a cuprins!
Se ridică atât cât poate de mult. Ce frumoasă îi apare poieniţa acum!
Şi toporaşul ar vrea să uite tot ce a fost urât; şi ar vrea să fie prieten cu toţi, chiar şi cu greierele şi cu păpădia.
Dar cei mai mulţi se jenează de această întâmplare şi se fac că nu obsearvă toporaşul, abia dacă vorbesc cu el.
Numai părăluţa, fluturele şi ramul uscat devin prietenii toporaşului.
Să ai însă trei prieteni într-o poieniţă atât de mică nu e puţin lucru!
No comments:
Post a Comment